Reference Type: Book
Author: Karacașian, Madeleine
Year: 2001
Title: Cu și despre armeni
City: Bucureşti
Publisher: Ararat
Volume: I
Number of Volumes: 2
Number of Pages: 269
Language: Romanian
Keywords: Armenian minority, interdisciplinary, biographies, ethnic identity, discrimination, politics, interethnic relationships, integration, elites, modernization, education, social groups
Abstract: (Ro) Mi s-a părut hazardată intenţia vechii mele colege Madeleine Karacaşian de a aduna între copertele unei cărţi articole cu şi despre armeni. Deşi în studenţie, în câteva rânduri, am muşcat şi eu din pâinea gazetăriei minoritare, mai degrabă pentru a mă încuraja asupra originii mele, decât ca sâ-mi potolesc foamea studenţiei; n-am încredere într-o limitare tematică pe etnii, bresle sau partide politice. Citind însă manuscrisul cărţii, pe care o aveţi înaintea ochilor, trebuie să fac o corecţie necesară: în oricare activitate socială, perseverenţa poate performa în calitate. Iar când perseverenţa vine dinspre partea armenească, succesul e garantat. Nu e o glumă pe seama felului nostru auto-ironic-lăudăros de a ne afecţiona în lume, ci de dreptul refuzat armenilor de a se manifesta ca o identitate etnică în vechiul regim.
Volumul de faţă e o mărturie în dublu sens - pe de-o parte cât de constrângătoare au fost timpurile din urmă cu dovezi ale existenţelor minoritare în societatea românească, iar în sens invers, ce performanţă poate face încăpăţânarea de a dovedi că suntem aici, nu de ieri de azi, ci iată, de peste 600 de ani, şi nu numai că suntem, dar am produs şi producem valori cu mult peste numărul teribil de împuţinat al supravieţuitorilor celei mai vechi comunităţi etnice de pe pământ românesc! E adevărat, viaţa comunităţii noastre n-a fost întotdeauna obligată la o discreţie în contra naturii noastre cu asupra de măsură latine, ba dimpotrivă, la Bucureşti, Constanţa, cât şi în alte localităţi, în timpi diferiţi, armenii şi-au organizat, în jurul Bisericii, o viaţă comunitara expresivă şi locvace. Dacă negustoria a fost ocupaţia de bază, profesiunile liberale sau artistice au fost ilustrate deopotrivă la înălţime profesionistă de către membrii comunităţii armene, iar faptul că unii dintre ei au făcut pasul spre politică, împotriva avertismentelor părinteşti, cum că menk odar enk (noi suntem străini), e o dovadă peremptorie că România devenise de mult propria noastră casă!
După o izbucnire furtunoasă în primii ani post-bellum, când ocupantul a aplicat un brutal scenariu de bolşevizare a societăţii româneşti, fo-folosindu-se mârşav şi de recrutarea cozilor sale din rândurile minoritarilor, dându-le acestora iluzia că a venit timpul răzbunării vexaţiunilor trăite sub regimul antonescian, viaţa comunităţii noastre a fost redusă drastic-revista „Nor Ghiank" a rămas să semnalizeze, ca un far în ceaţă, că în România mai există suflete armeneşti, în timp ce Biserica, singurul refugiu şi pentru armeni în vremuri de restrişte, s-a retranşat între zidurile sale, veghind palpitul candelei sale strămoşeşti. Pustiul pusese stăpânire peste ce mai rămăsese dintr-o relativ numeroasă şi prosperă comunitate; rareori curtea Bisericii era traversată de vreo fiinţă, chiar dacă două instituţii de stat - una lucrativă, alta culturală - ocupaseră abuziv clădirile complexului istoric armenesc.
Parcurgând cartea de faţă, cititorul e invitat la o excursie prin acest pustiu identitar, când până şi onomastica moştenită părea o povară greu de purtat într-o lume brutal uniformizată. Evocând, chiar în câteva linii, timpurile acelea, vreau ca cititorul să înţeleagă de câtă devoţiune pentru neamul ei rătăcitor a făcut dovadă Madeleine Karacaşian, dedicându-se exclusiv comunităţii noastre, deşi talentul, cultura şi perseverenţa ar fi îndreptăţit-o, indiscutabil, unei cariere de altă anvergură; dacă sunt oameni care n-au luat ca o povară descendenţa lor etnică într-o lume duşmănoasă cu diferenţele, Madeleine Karacaşian nu numai că se află în plutonul din faţă, dar a făcut şi imposibilul ca să transmită şi altora că a fi armean nu e un deficit, ci o mândrie greu/imposibil de substituit.
Scrisul colegei mele cu şi despre armeni n-a fost destinat doar pauperei noastre publicaţii, redusă drastic, cvasi-total, de a fi doar un monitor al faptelor şi vizitelor cuplului dictatorial, ci chiar în condiţiile când doar două minorităţi erau recunoscute oficial - maghiarii şi germanii, ea a reuşit să semnaleze pregnant şi repetat despre prezentul nostru atât prin Radio, cât şi prin publicaţii de cultură în limba română. Străduinţa ei, încăpăţânarea dacă vreţi, o încăpăţânare care e lăudabilă atunci când e subordonată unor ţeluri altruiste, au întreţinut în conştiinţa publică românească, într-o măsură convenabilă, imaginea unei comunităţi dinamice, creatoare, deşi sever împuţinată din motive biologice, dar şi din cauza unor emigrări numeroase. Citiţi cartea şi vă veţi convinge! Madeleine Karacaşian nu pierde nici un prilej, nu lasă în fondul pasiv al cunoştinţelor livreşti nici un contact al vreunei personalităţi româneşti cu vreun armean de vază din lume, fără a valoriza întâmplarea ca un semnal transmis tuturor ca da, existăm, că suntem aici şi nu putem fi neglijaţi.
Dacă renaşterea comunităţii armene în anii post-decembrişti s-a petrecut cu o asemenea forţă, meritul îi revine şi colegei mele care ne-a ţinut în stare de veghe apartenenţa noastră armeană! Invitându-mă să scriu câteva cuvinte la începutul acestei ediţii, conştientă sau nu, Madeleine Karacaşian ambiţionează să nu lase pe dinafară nici un nume armenesc din catalogul pe care, de o jumătate de secol, îl ţine cu armenii cu oarecare notorietate din România şt chiar din iumc