Reference Type: Book
Author: Iorga, Nicolae
Year: 1999
Title: Scrieri istorice despre armeni
City: Bucureşti
Publisher: Ararat
Number of Pages: 326
Language: Romanian
Keywords: Armenian minority,history, culture, migration, economy, traditions, employment, religious identity, dwelling, genealogy, elites, language, interethnic relationships
Abstract: (Ro) întâlnirea lui N. lorga cu armenii s-a produs pe la 1880 la Botoşani. Amintirile de copilărie l-au urmărit întreaga viaţă, păstrând intactă imaginea caselor primitoare, albe, înconjurate de grădini, în care, în oraşul său natal, se adăpostea această comunitate, veche cât începuturile aşezării urbane, oricum mult mai veche decât venirea strămoşului lui, acel lorga trecut doar pe la 1760 de la existenţa de corăbier („galeongiu") în Arhipelag la o anume activitate comercială în nordul Moldovei. în tinereţea sa, la Paris, studiile consacrate cruciatei târzii, din secolele XIV-XV, l-au adus pe N. lorga să se ocupe de regatul franco-armean din Cilicia. La această direcţie de cercetare în care, printre cei dintâi, a tras o brazdă adâncă, s-a întors după vreo treizeci de ani, când conferinţele sale anuale la Sorbona au constituit un ciclu cu privire la instituţiile Orientului latin. Cât despre Armenia ca stat şi ca vatră a succesivelor valuri de diasporă, lorga a ajuns să se apropie de ea cu prilejul lucrărilor întreprinse între 1905 şi războiul mondial: istoria imperiului bizantin şi aceea a imperiului otoman. Comunicarea la Academie, Armenii şi românii, o paralelă istorică, cuprinsă şi în culegerea de faţă, a fost rezultatul acestei iniţieri într-un domeniu încă rezervat marilor erudiţi, ca M.F. Brosset sau Victor Langlois, şi pe care nimeni de la noi nu-1 frecventase.
Dar interesul subiectului nu era, pentru N. lorga, numai unul academic. Fie că el a cunoscut sau nu relatarea ambasadorului Morgenthau, cruzimile săvârşite faţă de armenii din Turcia, scenele sângeroase pe care, în 1907, vizitând Constantinopolul, le prevăzuse, au schimbat decisiv părerea favorabilă pe care şi-o formase de la distanţă despre "junii turci". Un martor al masacrului de la Adana, americanul Herbert Adams Gibbonf (1880-1934), autorul unei cărţi clasice privind originile imperiului otoman, i-a pus la dispoziţie versiunea autentică a fam responsabilităţilor, publicată de el în 1916 sub titlul The Blackest PageModern History: Events in Armenia. în acea parte din biblioteca fo rămasă în mâinile descendenţilor săi, după ce el însuşi a dăruit statul * majoritatea uriaşei sale colecţii, se găseşte şi o broşură franceză contemporană despre Musa-Dagh. La Institutul de studii sud-est europene întemeiat de el în 1914, se preda limba armeană, între alte limbi balcanice şi se adunase o bogată literatură în legătură cu regiunea caucaziană şi est-pontică (după cum o altă serie de publicaţii fuseseră comandate de el pentru biblioteca Fundaţiei Regale, dispărând odată cu întregul fond în incendiul din 1989). Documentaţia reunită pe diverse căi nu se referea numai la trecutul poporului armean. Aşa cum, istoric literar şi critic, teoretician al literaturii, N. Iorga era atent la poezia contemporană armeană, din care a şi tradus, actualitatea politică i-a stimulat permanent reflecţia, orientând-o prin asocieri luminoase. Aşa încât, proclamând fară încetare credinţa sa în victoria principiului naţional, deci în învierea Armeniei, istoricul n-a ascuns problema discontinuităţilor care frâng această lungă istorie a cărei bază teritorială s-a mutat de mai multe ori.
Ca propovăduitor al ideii naţionale, el şi-a declarat întotdeauna simpatia faţă de eforturile de a reface un stat armean independent, pe când, ca om politic român, a dat armenilor chezăşii că „ei pot să considere România ca un colţ din patria lor". Aceste cuvinte au fost rostite cu toată răspunderea pe care le-o conferea, în 1931, înalta funcţie pe care Iorga avea s-o deţină vreme de un an. în timpul acesta, Biserica armeană din România a redobândit statutul istoric de episcopie, aşa încât se poate spune că instituţia şi chiar măreaţa clădire din Bucureşti îl au drept ctitor pe N. Iorga. De altfel, guvernul prezidat de el a fost şi cel dintâi care a avut un secretariat de stat al Minorităţilor.
Ce-au făcut, în schimb, armenii pentru N. Iorga? Socotindu-I, cât era în viaţă, ca pe un protector al lor în România şi ca pe unul din cei mai de seamă apărători ai cauzei lor în străinătate, după tragica sa moarte i-au păstrat un afectuos respect, l-au adoptat, ştiind că astfel se onorează ne în aceeaşi măsură în care îi cinstesc memoria. Călugării de la SanLazzaro insula veneţiană unde Iorga obişnuia să revină la flecare din popasurile sale în Cetate, s-au rugat pentru el când au aflat că prietenul lor
pierit, iar aici tn ţară, în grupul de foşti elevi şi colaboratori, bătrâni şi ponosiţi, care se aduna o data pe an la mormântul său - atunci când acel parastas de la sfârşitul lui noiembrie era singura formă de a-i păstra amintirea -, armenii erau nelipsiţi. Casa lui Siruni era un sanctuar al acestei fidelităţi. Ce bucuros era bunul moşneag aproape orb să povestească întâmplări ca aceea, de pildă, care tulburase o dată programul unei sărbătoriri solemne: o delegaţie armenească venise la Văleni să-i ofere lui N. Iorga o diplomă onorifică, dar, găsindu-1 pe „domnul profesor" foarte agitat de pierderea broaştei ţestoase, care făcea parte, ca şi canarii sau câinii, dintr-o mică menajerie domestică, trebuise să aştepte cu răbdare până spre seară! Vizita „nepoţilor lui Iorga" prin 1965 a fost un eveniment în strada Vaselor. Prima carte despre viaţa şi opera istoricului scrisă după 1947 n-a apărut în România, ci în armeneşte, la Beirut, autorul ei fiind Siruni, care şi în 1941 îi închinase lui Iorga un masiv volum din revista sa, „Ani". în 1990, la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Iorga, comunitatea armeană din Bucureşti a ţinut să organizeze o comemorare. Acum, iată, tot armenii au avut ideea de a întruni, cu un gest pios, mănunchiul de scrieri, unele erudite, altele ocazionale, pentru care mi s-a cerut această prefaţă.
Editorul meticulos, riguros, care este domnul Emanuel Actarian -totodată şi traducător al textelor a căror versiune originală a fost în limba franceză -, n-a putut evita caracterul inegal, prin forţa lucrurilor, al unor pagini foarte diferite ca destinaţie.
În opera atât de vastă a învăţatului român, lucrările despre statele de cruciată şi, între ele, despre Armenia ciliciană constituie un grup aparte, mult mai legate de preocupările savanţilor străini decât de un interes al publicului nostru. Este chiar pentru prima dată că problematica istorică a Orientului latin, prin mijlocirea acestei traduceri în româneşte, este adusă înaintea unor cititori cărora le-ar fi fost, probabil, necesară o familiarizare cu ea (ceea ce încearcă, de la o vreme, articolele din revista „AraraO. Brève histoire de la Petite Arménie nu e o carte uşor accesibilă, fiindcă, măcar pe jumătate, reprezintă note de lectură şi extrase din izvoare medievale din cele mai rare. în acest noian de nume bizare şi de trimiteri la un mediu cu totul special, care nu aparţine istoriei europene occidentale, dar nici celei bizantine, nici Islamului, fiind totuşi situat la joncţiunea într-o poziţie care i-a impus un rol de sinteză, s-au putut strecura amănunt, pe care doar specialiştii sunt capabili să le recunoască important este că, după opinia aceloraşi specialişti, înţelegerea subi tului, în liniile mari care contează cu adevărat, este cea mai justă. Unui dintre aceşti erudiţi, Anthony Luttrell, care a studiat o viaţă întreagă documentele privitoare la ordinul Ospitalierilor şi la politica sa în Medi-terana orientală, afirma deunăzi că Rhodes sous Ies Hospitaliers, canea lui N. lorga, în pofida unor confuzii, domină bibliografia temei, deşi ea creşte mereu, printr-un neegalat simţ istoric. Intrarea, oricât de abruptă, în această istorie ciliciană şi cipriotă, în relaţiile ei cu Egiptul şi Siria musulmană sau chiar cu Asia Mică bizantină şi selgiucidă, poate fi doar benefică pentru cine descoperă acest capitol complex şi pitoresc al civilizaţiei armeneşti.
Partea de istorie a armenilor din ţările române are nevoie, la rândul ei, să fie citită cu alţi ochi. Aici N. Iorga deţine întâietatea absolută şi, trebuie s-o spunem, după cercetările sale şi cele, încurajate de el, ale lui H.Dj. Siruni şi Gr. Avakian, puţine studii mai recente au întregit materialul pe care ar fi să se bazeze o viitoare monografie. S-a mai glosat în jurul documentului de la 1400 descoperit de P.P. Panaitescu: pentru vremea în care episcopul Ioan îşi exercita autoritatea de la Suceava asupra unui teritoriu întins de la Şiret până 1a Enisala şi până la Dunărea munteană, este de văzut, mai nou, un articol al lui P.S. Năsturel. Descifrarea cronicii de la Cameniţa, începută de Siruni, am continuat-o eu (după ediţia iui E. Schutz de la Budapesta) şi Şt.S. Gorovei, dar ea a fost completată de orientaliştii polonezi. Episodul persecuţiilor din 1551 a avut, o ştim acum, origini mai vechi şi explicaţii care se deosebesc de acelea la care se oprise Sorin Ulea în concluzia studiului despre Macarie ai Romanului. Ultima cercetare cu privire la boierimea moldoveană din vremea lui Petru Rareş nu-1 mai crede armean pe Vartic, a cărui piatră de mormânt a răsărit din săpăturile de la Probota; numele n-ar veni de la Vartan, ci de la Vartolomei. Dacă elementul de interpretare generală s-a modificat şi el - căci înrudirea armenilor cu tracii nu rezistă criticii mai ales detaliile vor creşte ca număr şi precizie când se va înnoi înregistrarea lor Reluarea revistei "Ani" din care au apărut deja doua volume, manifestă aceasta intenţie. Dar unde e manuscrisul istoriei armenilor din România de care Siruni era atât de mândru încât II arăta oaspeţilor care treceau pragul chi liei sale?
În sfârşit, acele miscellanea pe care editorul le-a adăugat, ca sa nu piardă nimic din cele scrise de N. lorga despre armeni, se referă la evenimente culturale din anii 1930-1940 sau la personalităţi pe care originea lor, notorie sau doar bănuită, le îndreptăţea să figureze aici. Nu este locul de a intra în disputa genealogiştilor în privinţa strămoşilor lui Spiru Haret - cu un asemenea prenume, nu putea fi decât grec! - sau ai lui Eminescu însuşi. Numele Cerkez, purtat de mai multe familii, printre care aceea a arhitectului care a salvat biserica domnească de la Curtea de Argeş, arată altă obârşie caucaziană, oricum foarte îndepărtată, fiindcă Vasile Lupu şi Cantemir aveau la curtea lor boieri cu această ascendenţă pe care îi menţionează chiar Descrierea Moldovei. Are vreo importanţă pentru aprecierea valorii literare a lui Asachi dacă tatăl lui, protopopul Lazăr, avea sânge armenesc ori ba? Are, desigur, numai pentru aceia care caută, prin numărul celebrităţilor de dicţionar, să sporească prestigiul naţiunii lor. Dar N. Iorga a repetat adesea - şi una din aceste declaraţii a fost inclusă chiar în volumul de faţă - că „rasă pură nu există nicăieri". Paginile acestea ne interesează doar ca mărturie a legăturilor pe care autorul le-a avut cu oameni ca Haret, Missir, Cerkez (şi s-ar fi putut adăuga Zambac-cian, Em. Ciomac etc.). In preţuirea pe care le-a arătat-o se împleteau, fară îndoială, satisfacţia de a-i vedea asimilaţi civic şi respectul pentru devotamentul lor individual faţă de tradiţia de familie.
Dar cea mai mare bucurie ar fi avut-o dacă ar fi putut constata adeverirea cuvintelor sale de-acum 70 de ani, prin care el chema „dreptatea care începe să se întindă asupra tuturor popoarelor, şi asupra celor care, poate, nu erau vrednice de dânsa, să se coboare în sfarşiţ şi asupra poporului care o cere de două mii de ani". Căci numai celor mai mari dintre istorici le e dat uneori să dovedească acel har profetic cu care sunt îndeobşte înzestraţi poeţii.