Reference Type: Book
Author: Diradurian, Eliza
Year: 2002
Title: Amintiri ale unei profesoare și directoare de la Școala Armeană din București (1950-1955)
City: Bucureşti
Publisher: Ararat
Number of Pages: 168
Language: Romanian
Keywords: Armenian minority, history, ethnic identity, politics, assimilation, integration, modernization, education, biographies, employment
Abstract: (Ro) Existente nefalsificat de tentatia calofilismului si a literaturizarii. Marturie despre sine, insemnarile acestea nu aluneca nici o clipa in egotism. Pentru ca reprezinta, in acelasi timp, o marturie despre altii: notatiile memorialistice ale Elizei Diradurian ar putea fi un document semnificativ in reconstituirea unei istorii a Scolii Armene din Bucuresti (a carei traditie coboara pina pe la inceputul secolului al XIX-lea). Marturiile acestea vizeaza o perioada tensionata, un interval de cinci ani (1950-1955) scursi sub zodia unui entuziasm utopist, dar si a incertitudinii specifice deceniului de dupa instaurarea regimului comunist. Sint insemnari nostalgice, flash-uri pe care, departe de Romania (tocmai la Los Angeles, unde s-a stabilit cu familia de vreo 20 de ani) si departe de tinerete, Eliza Diradurian le prinde in pagini simple si autentice, carora nu le este straina nici o anumita candoare a femeii de acum 50 de ani si, deopotriva, a celei care isi aminteste si scrie.
Poti citi cartea Elizei Diradurian ca si cum ai asculta o confesiune, cu intelegere si cu simpatie. Dar o poti parcurge si altfel, interesindu-te de o anumita mentalitate pe care, indirect, o releva. Povestea celor cinci ani de profesorat la Scoala Armeana e relatata din perspectiva unei femei careia educatia traditionala/traditionalista primita ii provoaca reactii contradictorii. „In familiile de armeni, popor oriental, gonit din tara lui muntoasa din Asia occidentala de catre Imperiul Otoman si raspindit in toate colturile lumii, femeia era considerata supusa sotului, o fiinta care trebuie sa fie o buna gospodina, o mama buna, o sotie credincioasa. Atit! Sotul meu si cu mine fuseseram invatati asa de parintii nostri fugiti de la masacrele turcesti si aceasta educatie se cam inradacinase in noi. Dar eu nu prea vroiam asta. Eu vroiam sa muncesc ca un barbat, sa am un salariu si sa fiu independenta" (p. 14). Nu-ti poti reprima un zimbet citind prin ce subterfugii tinara licentiata in Drept, dar constrinsa si de imprejurarile politice binecunoscute si de prejudecatile familiei sa nu profeseze avocatura, se angajeaza fara stirea sotului ca profesoara de stiinte naturale la Scoala Armeana: „- O, Diran. Am un secret, dar mi-e teama sa-ti spun, ca sa nu ne certam. - Ceea ce ai facut se mai poate repara? - Nu! Niciodata! - E grav? Ma sperii! [...] - Mi-am luat serviciu..." (p. 37).
Eliza Diradurian se dezvaluie ca o individualista de tip special sau, s-ar putea zice, e tipul ideal al individualistului, pentru care exista intotdeauna un echilibru intre nevoia afirmarii de sine si disponibilitatea de a se dedica celorlalti, intre identitate si alteritate. Iubeste scoala pentru ca iubeste oamenii, iubindu-se in acelasi timp pe sine. Nimic, nici macar formalismul ingust al invatamintului de dupa razboi - care se conforma modelului sovietic - nici „sarcinile" ingrate „trasate" de la centru, cum ar fi alfabetizarea muncitorilor, nu o pot determina sa renunte la meseria de dascal. E o entuziasta si o utopista: „Nu mi-as fi inchipuit niciodata ce inseamna alfabetizarea oamenilor mai in virsta, daca eu personal n-as fi fost implicata in aceasta activitate. Erau in fata mea douazeci si cinci de oameni de serviciu, barbati si femei, de la 40 pina la 60 de ani. Obositi, murdari, dar cu caiete si creioane in mina, cu atitudinea de elevi timizi, plini de curiozitate, urmarind cele explicate de mine" (p. 85).
Dincolo de valoarea sa de document al unei epoci si al unei comunitati, cartea Elizei Diradurian e - in sine - o poveste simpla pe care o citesti cu placere si, poate, o lectie ce ar merita recomandata oricarui dascal...

(Ro) În această carte, sînt notate amintirile mele din tinereţe, scrise acum, la bătrîneţe, în orele mele de singurătate. Ea se referă numai la cei cinci ani din viaţa mea cînd am fost profesoară şi directoare a Şcolii Armene din Bucureşti, între 1950 şi 1955.
Nu este o carte istorică, dar poate fi considerată una documentară, fiindcă este o înşirare de fapte reale, de stări sufleteşti adevărate, de întîmplări duioase, înregistrate toate pe răbojul vieţii mele; în care cred totuşi că s-a strecurat puţin fantezia celor treizeci de ani care au trecut de atunci.
Aş vrea să mai menţionez faptul că acei armeni care s-au născut, au crescut şi au primit educaţia lor pe pămîntul drag al României, pe lingă iubirea pentru neamul lor, s-au contopit cu existenţa şi cu aspiraţiile poporului român.
Aici, în America, unde sînt mulţi armeni din România, nu găseşti unul singur care să nu vorbească cu emoţie şi duioşie de ţara pc care au părăsit-o, din motive politice sau economice.
Să dea Dumnezeu ca România să devină iar o ţară binecuvîntatâ de Dumnezeu, aşa cum a fost odată!