Rusan, Romulus (coord.): Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956). Fundația Academia Civică, București, 2011.

Printre aceste operaţiuni, tipic bolşevice, s-a numărat, în România, deportarea, în noaptea de 17/18 iunie 1951, a 44.000 locuitori din zona de frontieră cu Iugoslavia, în vederea creării unui cordon sanitar între cele două sfere de influenţă din cadrul Kominformului – cea sovietică, a lui Stalin, şi cea balcanică, a lui Tito. Nu se cunosc încă documente din care să rezulte originea acestui act genocidar. A fost el impus de Stalin ucenicilor de la Bucureşti (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici)? Sau a fost iniţiativa acestora din urmă, în vederea stăvilirii rezistenţei din munţi şi a exodului peste Dunăre al „duşmanilor de clasă” interni? Sau, poate, era o măsură de prevenire a unor eventuale atacuri americane (evident, iluzorii) dinspre Iugoslavia lui Tito? Stilul deportării a fost, fără discuţie, unul de tip sovietic. Aşa cum, în trecutul apropiat, Stalin deplasase popoare întregi în locuri cât mai depărtate de vatra lor istorică (tătarii, cecenii, balticii, basarabenii şi bucovinenii), infiltrând în locul rămas liber populaţii rusofone, comuniştii români au sperat în 1951 să poată distruge „reacţiunea” din Banat şi Mehedinţi (două din grânarele greu colectivizabile ale ţării), mutând-o în stepele pustii şi neprietenoase ale Bărăganului. Scopul nu a fost până la urmă atins, pentru că hărnicia deportaţilor a depăşit toate greutăţile. Şi-au refăcut acolo gospodăriile, iar spiritul tolerant, ţărănesc i-a făcut solidari şi i-a înfrăţit: români bănăţeni, mehedinţeni, basarabeni, bucovineni şi aromâni, germani, sârbi, bulgari şi unguri au transformat închisoarea sub cerul liber într-un falanster sustras duşmăniei etnice şi luptei de clasă din războiul rece dunărean.

Mai multe detalii despre volum pot fi accesate aici.