Reference Type: Book
Author: Cotter, Manașcu - Leib, Maines
Year: 1997
Title: 6 secole de conviețuire. Pagini din trecutul comunităților evreiești din România
City: Bucureşti
Publisher: Editura Litera
Number of Pages: 233
Language: Romanian
Keywords: Jewish minority, history, dwelling, interethnic relationships, settlement, religion, traditions, culture, Moldova, politics, economy, employment, yiddish language, synagogues, Moldova, Hebrew language
Abstract: (Ro) Pentru cei interesati de acest subiect mentionam si lucrarea de peste 1200 de pagini "Contributia evreilor din Romania la cultura si civilizatie" aparuta in 1996, sub egida Comisiei Nationale pentru UNESCO si a FCER, coordonatori fiind acad. Nicolae Cajal si dr. Hary Kuller. Primul capitol al lucrarii se ocupa de asemenea de "Evreii in istoria Romaniei".
"Este stiut ca cea mai mare parte din evreii capitalei locuiau aici din vremuri indepartate si ca domnia le dadea de obicei locuri acolo ca sa-si faca povernele. Marturia pe care ne-o aduc documentele citate mai jos atesta pe deplin ceea ce au consemnat cronicarii, precum si istoricii despre cartierul din Capitala locuit de evrei pana la jumatatea secolului trecut. Astfel, la 1 februarie 1687, Radu logofatul da o scrisoare cumnatilor sai Ilie Iufbasa si Ilincai, prin care confirma ca le-a vandut o casa in Bucuresti situata in "...Mahalaua de la Stejar drept lei 16 insa despre livada Domneasca pre linga lac, insa intre Marcu Jidovul si intre Radu Flore, cu gradina cu vie, cu pometul si cu tot locul din prejurul casii cat s-a fost coprins mai nainte, cu gardurile casii si casa cu pivnita si cu varzarie ca sa-i fie D-lui casa de mosie si statatoare in veacul D-lui si copiilor D-lui cati D-zeu ii va darui"".
"Dintr-un document din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea reiese ca, in anul 1769, in Moldova existau 20 de orase, printre care cele mai mari erau: Iasi, Galati, Botosani, Roman si Focsani. Printre orasele mai mici se numarau: Suceava, Siret, Bacau, Piatra, Trotus, Barlad, Falciu, Dorohoi si altele.
Documente si statistici oficiale, precum si marturii ale epocii atesta prezenta in viata economica a acestor orase a unei populatii evreiesti care se ocupa cu comertul si mestesugurile, aducandu-si contributia la dezvoltarea social-economica a acestora.
Ca o consecinta a Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774), care inlatura monopolul turcesc in domeniul comertului exterior,aducand cu sine o puternica crestere a productiei de marfuri, apar, in perioada 1774-1800, un numar de targuri noi, ca: Falticeni (1780), Moinesti (1781), Mihaileni (1782), Trifesti (1790), Burdujeni (1792), Adjudul Nou (1794), Negresti (1796). Si in aceste targuri documentele atesta prezenta populatiei evreiesti chiar de la infiintarea lor.
Astfel, in documentul privitor la fundarea targului Mihaileni (12 iulie 1792), se spune: "S-atit din instiintarea ispravnicilor cit si din zapisul dat la mina jidovilor, incredinteaza Domnia me ca este cu primirea stapinului mosiei si ca cu facerea tirgului pe acea mosie nu se da nici o pricina de stricaciune altor tirguri de prin prejur. Iata, dam voie Domnia-me sa se faca tirg pe numita mosie Vladeni, aducindu-se jidovi si altii, numai din cei straini de peste hotar, iar nu si din locuitorii pamintului acestuia"".
FORME DE ORGANIZARE PRIVIND OBSTILE EVREIESTI DIN MOLDOVA SI VALAHIA
Inca de la inceputul asezarii lor, colectivitatile evreiesti din targurile si orasele Moldovei si Munteniei si-au gasit forme adecvate de organizare. In fruntea comunitatilor se afla cate un reprezentant religios, care veghea asupra indeplinirii prescriptiilor impuse de religia mozaica. Ei urmareau sa fie respectate regulile cu privire la taierea rituala, oficiau la nasteri, nunti si ingropaciuni. Reprezentantii religiosi rezolvau si pricinile dintre coreligionari. Prima etapa de organizare in toate comunitatile a fost deci cea religioasa. Obstile erau autonome unele fata de altele. In afara de intretinerea cultului, ele organizau si diferite actiuni de binefacere.
Credem ca personalitati marcante evreiesti ale epocii, prezente pe langa curtile domnesti, au influentat si ele organizarea acestor colectivitati. Astfel, prezenta la curtea lui Alexandru Mircea Voda a lui Saim, fiul lui Iosif, care, in 1573, s-a ridicat pana la rangul de secretar domnesc, sau a lui Solomon (poate Del Medigo), care pe la 1580 a fost in slujba lui Petru Voda Schiopul, sau a doctorului Cohen, care in 1656 era medicul personal al lui Vasile Lupu, au contribuit la aceste organizari.
Este un fapt dovedit ca, la sfarsitul secolului al XVII-lea, atat in Moldova, cat si in Valahia, existau comunitati evreiesti organizate, care, treptat, au fost recunoscute de autoritatea tarii. Comunitatile au inceput sa suporte sarcini fiscale, contribuind cu dari la vistieria tarii
Incepand chiar cu secolul al XVII-lea, organizarea lor ia forma unor bresle national-religioase.
Breasla - prima forma de organizare oficiala. Breasla, in sensul strict al cuvantului, a fost o asociatie de producatori si distribuitori de bunuri, urmarind indestularea consumatorilor, precum si apararea intereselor comune ale celor intovarasiti. Cu vremea, aceasta denumire a fost insusita si de comunitatea evreiasca, tot ca o asociatie de producatori, apartinand insa unei colectivitati religioase. Termenul se gaseste frecvent in actele domnesti si in special cu ocazia numirii hahambasilor si starostilor acestor comunitati. Nu se poate determina o data certa cand s-au organizat aceste bresle. Dar toate izvoarele atesta ca ele au fost numeroase.
Catre sfarsitul secolului al XVII-lea, atat in Moldova, cat si in Muntenia, aceste bresle plateau haraciul, precum si ploconul. Astfel, incepand din 1698, breasla din Focsani figura regulat in condica de venituri a Munteniei, incorporata in darea comunitatii din Bucuresti. Ulterior, hahambasii si starostii plateau plocoane atat Camarasiei celei mari, cat si Agiei. In cursul secolului al XVIII-lea, breslele se intaresc atat numeric, cat si economic, datorita dezvoltarii comertului si a fortelor de productie. Acestea au inceput sa fie considerate ca nuclee economice puternice.
Organizarea comunitatilor in acea perioada a fost de cea mai mare importanta. Traiul intr-o colectivitate organizata cu sefi confirmati de catre domnitor prezenta numeroase avantaje.
Organizarea acestor comunitati a necesitat un numar de hrisoave si edicte, precum si alte acte domnesti care au fost elaborate intre anii 1666 si 1855, documente care prevad drepturile si indatoririle acestei populatii. Printre ele enumeram: Hrisovul din 1666 dat de Ilias Alex. Voda, de organizare a unei scoli evreiesti la Iasi; Hrisovul printului Stefan Racovita, din 1764, adresat starostilor de evrei din orasul Bucuresti, prin care se extinde puterea lui Isac Hahambasa si peste comunitatile din Muntenia; Edictul lui Alexandru Ipsilante din 1775; Hrisovul domnesc din 1777 al lui Grigore Ghica Voda; Hrisovul din 1783 prin care domnitorul Mihail Sutu acorda scutire de dajdii lui Iosif Simon, staroste de evrei; Hrisovul lui Mihail Sutu din 1792 si al lui C. Hangerli Voda din 1798 etc.
Din secolul al XIX-lea ni s-au pastrat in Moldova urmatoarele documente: Hrisovul lui C. Ipsilante din 1800; cartea de starosti evrei din 1801 a lui Al. N. Sutu; Hrisovul din 1804 al lui Al. C. Moruzi; din 1815 al lui Scarlat Calimachi; din 1823 al lui I. Sandu Sturdza; Decretul din 1834 al Consiliului de Stat; Hrisovul din 1840 al lui M. Gr. Sturdza; Ofisul din 1847; Hrisovul din 1850, precum si instructia din 1855 pentru Eforia comunitatilor evreiesti din Iasi.
Pentru Muntenia, amintim: Hrisovul lui Alexandru M. Sutu din 1819; Porunca Ocarmuirii Valachiei din 1822; Jurnalul din 1832 al Sfatului Administrativ extraordinar din Bucuresti etc. Toate aceste documente constituie izvoare juridice cu privire la organizarea si functionarea obstilor evreiesti din trecut.
Studiul acestor documente ofera posibilitatea de a cunoaste modul in care se facea alegerea reprezentantilor laici si religiosi ai obstilor, privilegiile si obligatiile acestora, modul de organizare a institutiilor de binefacere, invatamant, sanatate, organizarea interna a eforiilor etc.
Reprezentantii legali. Hahambasi si starosti. Aparitia reprezentantilor legali a insemnat recunoasterea de jure a comunitatilor. In fruntea fiecarei obsti se afla cate un staroste ales de breslasi. De regula, erau alesi cate unul in targurile mai mici si cate doi sau trei in Capitala. Primul staroste se mai numea si Bas staroste. Alegerea starostilor si a hahambasei se facea in fiecare an, de Paste. De acest lucru trebuia sa fie instiintat si vel-camarasul. Alegerea starostilor prezenta interes si pentru domnie, asa cum glasuia Const. Mavrocordat in hrisovul din 28 ianuarie 1739, cu ocazia intaririi lui Marco sin Lazor ca staroste in Barlad "pentru poruncile gospod ce sint pe jidovi".
Hahambasa era capetenia evreilor din toata tara Moldovei si se confunda cu notiunea de staroste.
Starostii erau confirmati de domnitor prin hrisov. In hrisovul lui Alexandru Ipsilante din 1775, se mentioneaza: "Noi, printul regent, am acordat acest decret lui Pilat si l-am numit staroste de evrei, pentru ca el poseda cartile emise de predecesorii nostri, care-i confirma existenta acestei ocupatii". "Nimeni din jidovi sa nu fie volnici a-si ridica alt haham fara de stirea numitului hahambasa".Iar intr-un hrisov din anul 1777 al lui Grigore Ghica Voda, se spune: "Poruncim domnia mea ca toti jidovii sa-i dea ascultare si cinste, dupa obiceiul legii lor si toate trebuintele ce vor fi intre breasla jidoveasca sa le caute hahambasa dupa orinduirile si obiceiul lor".
Dupa cat se vede, institutia era puternic aparata de domnitor. Institutia hahambasiei a luat nastere si s-a dezvoltat pana in jurul anului 1780, timp in care rabinul din Iasi a devenit marele rabin din Moldova.
Pare probabil ca cel dintai hahambasa a fost Bezalel Hakohen. In 1753, a intrat in functie Isac hahambasa, care a trait pana in 1776. Dupa moartea acestuia, l-a urmat mai tarziu Marco hahambasa si apoi Naftali Hacohen, care fu recunoscut de abia la 1782. In 1823, postul de hahambasa la Iasi este ocupat de un anume Saie.
Incepand din 1764, in baza hrisovului lui Stefan Racovita, hahambasa isi largeste sfera de atributii si in Muntenia. Hrisovul cerea ca toate capeteniile populatiei evreiesti si toti ceilalti evrei din Tara Romaneasca "sa se supuna lui Isac Hahambasa a carui putere se limita pana atunci in Moldova".
Institutia hahambasiei a durat pana in anul 1834.
Sub dependenta sa a avut un vechil-hahambasa, reprezentant in orasele principale, care-l infatisa atat pe langa autoritatile locale, cat si pe langa breslele evreiesti din acele targuri.
Dupa cum am mai spus, aceasta institutie s-a bucurat de importante privilegii. Din hrisoavele mai sus amintite se vede ca hahambasii aveau privilegiul de a judeca pricinile dintre evrei.
In comunitate, rabinii erau de fapt judecatorii obstii si diferendele erau rezolvate dupa prevederile codurilor iudaice. In caz ca partile se declarau nemultumite de solutia rabinica si numai in cauze ce nu erau de mare importanta, se apela la hahambasa. In situatia cand speta depasea cadrul unui simplu diferend, era judecata de marele camaras, trezorierul domnitorului. Acesta rezolva procesele evreiesti in ultima instanta. De abia prin decretul din 4, septembrie 1834, care limiteaza puterea hahambasiei, intreaga jurisdictie cu privire la cauzele dintre evrei a fost indrumata catre tribunalele civile.
Un alt privilegiu a fost stabilirea veniturilor hahamiei. Acestea se compuneau din taxele ce se incasau la cununii, logodne, despartenie. Hahambasa mai avea dreptul sa incaseze cate un leu de fiecare suflet ca simbrie. In venitul hahamiei intra si crupca, adica o taxa de 45 de bani de fiecare vita caser ce se taia.
Hahambasa se bucura de unele scutiri de impozite, ca: fumaritul, dijmaritul si vinariciul, precum si asupra produselor ce le importa pentru necesitati proprii. El putea, de asemenea, percepe cate 30 de bani de fiecare cap "pentru osteneala sa", precum si alte venituri, denumite "ale hahamului". Putea sa tina o vie si un vier "fara pricina de dajdie, scutit si aparat de randul dajdiilor de visterie si de alte oranduele". Hahambasa putea, de asemenea, sa tina "pravalie si carciuma in care sa vanda vinul evreilor scutit de carciumarit, de vama si de toate alte oranduieli ce vor fi pe alte pivnite". La pretul carnii caser putea adauga cate doua-trei parale in plus, dupa obicei. Suma rezultata in plus peste pretul oficial se strangea la cutia breslei, ce "are sa fie pentru intimplatoare trebuinte breslei lor".
O sarcina importanta a starostelui era strangerea "dajdiei" de la populatie, pe care o varsa vistieriei domnesti. De acest lucru se ocupau vechilii hahambasei. Ei aveau imputerniciri oficiale in acest sens. Starostii erau deci persoanele cu ajutorul carora camara isi realiza veniturile de la populatie. Din aceasta cauza, era interesata in confirmarea acestora.
Uneori, cu prilejul incasarii darilor, se savarseau si abuzuri. In acest sens, este edificatoare jalba evreilor din Moldova, din 15 octombrie 1831, cu prilejul discutarii Regulamentului Organic. Ei se plang de abuzurile grave ale lui Saum hahambasa: "stringe cu de-a sila veniturile si aici la Iasi puind pe prostime niste rinduiele de pravile ca un domn".
O data cu progresul vietii publice din tarile romane, comunitatile evreiesti isi fauresc si ele institutii corespunzatoare. Prin hrisovul lui M. Gr. Sturza din 30 aprilie 1840, se infiinteaza unele taxe care vor ajuta la intemeierea lor. Iata concluzia din sus-numitul hrisov: "iar pe de alta, ca prin acest mijloc sa-si poata inchipui un spor de taxe pentru tinerea scoalelor si a unui spital obstesc si alte imbunatatiri atingatoare de folosul natiei catre care cu atita mai virtos este sprijinita a noastra luare aminte".
Spiritul de toleranta fata de populatia evreiasca s-a resimtit in actele de guvernare. Iata ce glasuia ofisul lui Mihail Voda Sturdza din 15 noiembrie 1847:
"...Ingrijindu-ne de imbunatatirea tuturor locuitorilor de orice stare si credinta carora legile statului harazesc toleranta si aparare. Noi cu multamire am vazut ca si in neamul evreiesc urmind unii propasirile obstei se sirguiesc a se cultiva prin cistigarea invataturilor folositoare si adoptarea formelor tiitoare a intemeia moralul si a indemna relatii sociale".
Acelasi hrisov mentioneaza: "Noi, dupa pilda pazita in staturile invecinate, aflam de toata cuviinta ca tinerimea evreiasca sa fie si aici cu imbracaminte europeana, ca acest mijloc sa se poata inlatura multe nevoi si sa se inlesneasca acei ce vor voi a-si trimite copiii la scolile publice ale statului".
Hrisovul gospod 58, din 20 iulie 1850, pentru comunitatea din Iasi, precum si instructiunea pentru eforia comunitatii evreiesti din 5 aprilie 1855 sunt doua documente care stabilesc juridic functionarea epitropiilor populatiei evreiesti. Importanta acestor documente consta in aceea ca au contribuit la organizarea eforiilor ca institutii cu adevarat reprezentative.
In primul document se prevede ca epitropiile "se vor indeletnici in cirmuirea obstelor interese a natiei cu cea mai mare chibzuinta si economie atingatoare de al ei folos".
Spre deosebire de vechile hrisoave, care dadeau posibilitatea unor interpretari abuzive in domeniul fiscal, noile instructiuni mentionau ca epitropii nu puteau impovara populatia evreiasca cu vreo dare "de la sine inchipuita" afara de cele hotarate de carmuire. Epitropii trebuiau sa prezinte carmuirii dari de seama de venituri si cheltuieli. Era prevazuta tinerea in buna stare a spitalului evreiesc, a scoalelor si altele. Se cerea stricta supraveghere a tinerii "mitricilor pe formulare trimise locului in drept". Acestea au fost primele inregistrari statistice cu privire la populatia evreiasca din Moldova si Valahia.
Taxele adunate din "cutia milelor natiei evreiesti" urmau sa fie insumate si utilizate in viitor sub cea mai stransa bagare de seama si dreapta cumpanire.
Prin instructiunile din 1855 semnate de Mihail Kogalniceanu, comunitatea capata o titulatura oficiala: "Eforia comunitatii evreiesti din Capitala". Incepand cu aceasta data, Eforia depinde de Departamentul Dinauntru in ceea ce priveste confirmarea persoanelor alese ca epitropi, numirea primului efor, alcatuirea secretariatului cancelariei, stabilirea bugetului Eforiei etc.
Cu privire la spital, scoli si invatamantul public, epitropia era obligata sa se sfatuiasca cu epitropia Sf. Spiridon, cu Departamentul Culturii si Instructiunii Publice, prin intermediul sfatului municipal.
Documentele mai sus indicate reprezinta surse pretioase de informare cu privire la evolutia ideii de comunitate evreiasca in Moldova si Valahia.
MESERIASI EVREI IN SECOLUL TRECUT
Prezenta mestesugarilor evrei in orasele si targurile romanesti este semnalata in cronici, hrisoave si alte documente inca din secolul al XV-lea. Structura exacta a acestei populatii incepe sa fie cunoscuta mai bine o data cu intocmirea catagrafiilor si a altor lucrari statistice pentru principatele Moldovei si Valahiei.
Catagrafiile intocmite au fost de doua categorii. In primul rand, cele generale, efectuate in anii 1832, 1838, 1845, 1851, 1860 si cele speciale, cu caracter fiscal, cum au fost: cea din 1820, efectuata din porunca domnitorului Mihail Gh. Sutu, si cea din 1831. Cu aceste prilejuri, s-a facut recenzarea populatiei dupa asezarea geografica, religie, sex, varsta si profesie.
Daca "Condica liuzilor" (1803) a cuprins numai date sumare asupra numarului populatiei evreiesti, in cele ulterioare gasim si gruparea ei pe profesii. Astfel, catagrafia din anul 1820 indica un numar de 373 de meseriasi evrei, adica 26,1% din numarul total. Ei erau prezenti in mai toate domeniile de activitate manuala, exercitand mai cu seama meserii ca: alamari, argintari, butnari, casapi, ceaprazari, ciubotari, croitori, harabagii, sticlari, tinichigii, stoleri, zugrafi, tabacari, pecetari etc.
In lista mestesugarilor din Focsani, se intalnesc nume ca: Leibu Tinichigiu, Avram Croitoru, Marcu Ciubotaru, Moise Argintaru, Herscu Lemnaru. Dupa nume, se poate usor stabili meseria pe care fiecare dintre ei o exercita.
In aceasta catagrafie, au fost incluse numai categoriile de birnici platitori ai diferitelor bezmenuri; categorii de ruptasi sau ruptasi ai vistieriei; apoi, diferiti patentari apartinand evreilor pamanteni, raiele sau hrisovuliti, care in marea lor majoritate erau indicati ca posesori de dughene sau mestesugari.
La Craiova, existau, in 1832, patru pantofari si patru sepcari si mai tarziu un legator de carti. In 1840, ii gasim in acelasi oras pe tinichigiii Marcu si Leiba, care au invelit cu tabla turnul bisericii Sf. Ilie. De remarcat ca meseria de tinichigiu era larg raspandita printre evrei. Astfel, un document al epocii arata ca, in 1827, mestesugari evrei "fac din nou acoperisul Manastirii Hurezul". N. Iorga ne spune ca, in 1840, la Bistrita Oltului, lucrau "maistrii israiliteni tinichigii din orasul Braila". In condica de venituri pe anul 1845 a bisericii Sf. Voievozi din Barlad, este specificat ca se "plateste 5 lei meremetul sfesnicilor celor din alama" unui evreu
La Botosani, in anul 1832, existau urmatorii mestesugari evrei: 15 argintari-alamari, 22 casapi, 12 chitari, 29 ciubotari, 98 croitori, 33 cusmari, 11 sticlari si 202 cu tot felul de alte mestesuguri.
In catagrafia din 1831, gasim numele unor mestesugari din Vaslui: Ilie zet Iosub, harabagiu; Label si Iosub, croitori; Iancu Tiutiungiu, caciular; Leiba, sticlar; Iosep zet Iancu, argintar; Saim si Iancu, argati.
Pe o tabela de lucratori de zidarie din Dorohoi, se afla si un anume Herscu zet Avram, sapator in piatra de monument.
In 1833, cu ocazia intocmirii unei statistici a strazilor iesene, in scopul pavarii lor cu piatra, sunt insirati si un numar de contribuabili evrei, care erau croitori, talpalari, pielari, sticlari, olari, slicari, argintari, spiteri.
OIERI EVREI MARAMURESENI
O parte a populatiei evreiesti din partile rurale ale Maramuresului s-a ocupat in trecut cu pastoritul, facand din cresterea oilor si a vitelor o profesie de baza.
Relatari despre prezenta evreilor in aceste locuri gasim in insemnarile unor calatori straini, precum si in unele monografii statistico-demografice ale timpului. Astfel, din monografia lui G. von Windisch aflam date interesante despre numarul evreilor in regiunile din imprejurimile Maramuresului. In anul 1780 - ne spune acest autor -, se aflau 340 de evrei la Ugocea, 1 200 la Satmar, 300 la Bihor.
In 1818, calatorul Czaplovitz face si el cateva insemnari asupra evreilor maramureseni. De la el aflam ca Sighetul avea pe atunci o sinagoga, un rabin si un jude propriu.
Specialisti demografi ca Güntram si Schulteis, precum si calatorii: John Paget, Da Geronda si R. Recouly, Rudolf Bergher si altii aduc in lucrarile lor un material complementar pentru cunoasterea starii social-economice a comunitatilor din acea vreme.
Raspandirea populatiei evreiesti in mediul rural al acestui vechi tinut romanesc s-a desavarsit in mod lent si in rastimp de peste un secol. Catre sfarsitul secolului trecut - 1890, Maramuresul numara 45 073 de evrei. In preajma anului 1930, populatia evreiasca din Maramures numara cca 36 000 de suflete. Descresterea numerica se explica prin deplasarea spre alte centre ale tarii a unei parti a acestei populatii. In anul 1930, cea mai mare parte a populatiei evreiesti din Maramures - 23 302 suflete - locuia in mediul rural, regiunea avand cea mai densa populatie rurala evreiasca din tara.
O mare parte dintre evreii din satele maramuresene se ocupau cu agricultura si oieritul.
Convietuind in conditii de buna intelegere cu populatia romaneasca, oierii evrei au invatat de la romani sa fabrice casul si au adoptat intreaga nomenclatura romaneasca a obiectelor, a produselor rezultate, precum si felul organizarii turmelor.
Scopul organizarii acestor turme a fost obtinerea in conditiile prescriptiilor religioase a casului cuser, solicitat de credinciosii evrei.