Despre proiect

    Scopul proiectului

    Proiectul se referă la aplicarea în practică a legislaţiei româneşti privind drepturile minorităţilor naţionale, în concret la folosirea limbii materne în acele unităţi ale administraţiei publice în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale depăşesc 20% din numărul locuitorilor.

    Punem la dispoziţia celor interesaţi formulare bilingve (în limba română şi maghiară) folosite

    în comunicarea cu unităţile administraţiei publice locale, serviciile publice deconcentrate aflate în subordinea ministerelor, respectiv Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului subordonate consiliilor judeţene.

     

    Cadru legislativ

    În România nu există o lege unitară care să sintetizeze toate prevederile legale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale, diferitele aspecte ale problemei fiind reglementate de aproape două sute de acte normative.

    Convenţiile internaţionale referitoare la minorităţile naţionale au fost semnate şi ratificate, iar sistemul juridic al minorităţilor din România corespunde cerinţelor prevăzute în normele internaţionale.

    Convenţiile internaţionale ratificate fac parte din sistemul juridic intern. Prevederile acestora trebuie aplicate şi în situaţiile în care legea internă nu cuprinde o reglementare concretă în domeniul respectiv.

    Ca urmare, numeroasele acte normative în vigoare referitoare la minorităţile naţionale trebuie interpretate şi aplicate în mod coroborat şi în concordanţă cu convenţiile internaţionale ratificate.

    Cele mai importante prevederi legale referitoare la folosirea limbii materne a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, şi în special la relaţia lor oficială cu autorităţile publice, sunt: Cartea Europeană a limbilor regionale sau minoritare, Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, respectiv Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.

    Constituţia republicată din anul 2003, prevede în art. 120 alin. 2 că: „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică."

    Cea mai semnificativă şi cea mai des referită prevedere legală cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor din România este Legea nr. 215/2001 care reglementează folosirea limbii materne (oral şi în scris) în relaţiile cu autorităţile publice. Legea diferenţiază trei situaţii de bază ale folosirii limbii materne: a) situaţia în care într-o localitate procentul unei minorităţi atinge 20%, însă la nivelul unităţii administrative (comună, oraş, municipiu) nu atinge acest nivel; b) procentul unei minorităţi atinge 20% la nivelul unităţii administrative; c) procentul unei minorităţi atinge 20% la nivelul judeţului.

    Conform art. 19,  „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte."

    De asemenea, alin. 2 al art. 76 prevede că „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autorităţile administraţiei publice locale, cu aparatul de specialitate şi organismele subordonate consiliului local, aceştia se pot adresa, oral sau în scris, şi în limba lor maternă şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă." În continuare, alin. 3 al acelaşi articol prevede că „În posturile care au atribuţii privind relaţii cu publicul vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective."

    Totodată, art. 108 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici stipulează că    „În unităţile administrativ-teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale deţin o pondere de peste 20% unii funcţionari publici din serviciile care au contacte direct cu cetăţenii vor cunoaşte şi limba minorităţii naţionale respective."

    De asemenea, art. 19 punctul m) din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului enumără printre atribuţiile principale ale prefectului următoarele: „asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ teritoriale în care aceştia au pondere de peste 20%."

    În ceea ce priveşte convenţiile internaţionale aferente, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, ratificată de Parlamentul României în data de 9 octombrie 2007, este cea care reglementează în mod detaliat problematica folosirii limbilor minoritare.

    Art. 10 referitor la autorităţile administrative şi serviciile publice prevede la punctul b) că „în măsura în care este posibil", părţile se angajează „să pună la dispoziţie formulare şi texte administrative de uz curent pentru populaţie în limbile regionale sau minoritare, ori în versiuni bilingve." Conform Legii nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei, România şi-a asumat această obligaţie pentru minoritatea maghiară şi cea germană.

     

    Aplicarea în practică a prevederilor legale

    Pornind de la prevederile legale în vigoare, în România există în total 298 de unităţi administrative în care legea prevede obligativitatea asigurării limbii maghiare în relaţiile cu publicul, respectiv în informarea publică. În aceste unităţi locuieşte, conform datelor recensământului din anul 2002, aproape trei sferturi (74,95%) din populaţia maghiară din România.

    S-au efectuat mai multe cercetări sociologice privind folosirea limbii maghiare în relaţia oficială cu autorităţile publice.  

    Potrivit unui sondaj de opinie realizat la nivelul autorităţilor publice de către Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice (CCRIT) în anul 2006, majoritatea celor 298 de primării menţionate şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege. Reprezentanţii a 267 de primării au declarat că asigură folosirea limbii maghiare în relaţia cu publicul. Mai mult, în 40 de unităţi administrative unde procentul minorităţii maghiare este sub 20% (deci legea nu prevede obligativitatea asigurării comunicării în limba maghiară) există posibilitatea de a folosi limba maghiară în relaţiile cu publicul.

    Desigur aceste procente se referă la o scală largă a posibilităţilor de comunicare. Astfel, uneori există doar o singură persoană în cadrul primăriei care traduce ocazional, iar alteori în cadrul fiecărui serviciu există o persoană care vorbeşte limba maghiară sau chiar fiecare funcţionar cunoaşte această limbă, aceasta fiind norma „oficială".

    În practică, există o mare diferenţă între comunicarea scrisă şi cea orală cu autorităţile publice. În timp ce aplicarea în practică a prevederilor referitoare la comunicarea orală (angajarea de persoane care vorbesc limba maghiară pe posturile care se află în legătură cu relaţiile cu publicul), de regulă, nu are impedimente, comunicarea scrisă (cererile oficiale scrise în limba maghiară, respectiv răspunsurile în limba maghiară anexate răspunsurilor oficiale în limba română) întâlneşte unele dificultăţi, întrucât implică eforturi suplimentare semnificative din partea autorităţilor administrative în cauză.

    Utilizarea limbii maghiare în raportul cu oficialităţile a fost analizat de un sondaj de opinie realizat de Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice în anul 2004, sondaj reprezentativ pe populaţia maghiară din Transilvania.

    La întrebarea În ce limbă vorbiţi la primărie? s-au primit următoarele răspunsuri: 1. Doar în limba maghiară: 45%, 2. Mai ales în limba maghiară, dar şi în limba română: 7,5%, 3. Atât în limba maghiară, cât şi în limba română: 9%, 4. Mai ales în limba română, dar şi în limba maghiară: 4,5%, 5. Doar în limba română: 33,9%. Astfel, utilizarea dominantă a limbii maghiare caracterizează aproximativ jumătate din populaţie, 45% din maghiarii din Transilvania utilizează permanent limba maghiară în raporturile cu autorităţile publice, iar dominanţa utilizării acestei limbi caracterizează 52,5% din populaţie. Acest fapt se explică prin distribuţia populaţiei maghiare: astfel, utilizarea dominantă a limbii maghiare este caracteristică teritoriilor în care populaţia maghiară este majoritară (sau este reprezentată de cel puţin de un procent de 40%). În schimb, în localităţile în care vorbitorii de limba maghiară constituie o comunitate lingvistică de o mărime critică (adică folosirea limbii maghiare nu se impune pe considerente cantitative, dar comunitatea atinge procentul de 20% prevăzut de lege), prevederile legale nu au contribuit la extinderea semnificativă a utilizării limbii maghiare.

    Referitor la comunicarea scrisă avem doar date calitative, şi anume interviuri realizate în perioada 2001-2005 cu demnitari şi funcţionari publici maghiari din administraţia publică din Secuime. Mai mulţi intervievaţi afirmă că există o diferenţă semnificativă în funcţie de modul comunicării (scris sau verbal).  În timp ce folosirea limbii maghiare apare ca un fapt natural în interacţiunile verbale, acest lucru nu este valabil şi cu privire la comunicarea scrisă. Întrucât documentele scrise nu se pierd şi au autoritate mai mare decât comunicarea verbală, alegerea limbii utilizate se face cu o mai mare circumspecţie. În această situaţie autoritatea formală a limbii române este accentuată. Atât clienţii cât şi funcţionarii consideră că alegerea codului lingvistic are o miză destul de mare. Ei consideră că utilizarea emfatică a limbii române este indicată pentru "o mai mare siguranţă".

    Pe lângă toate acestea, în vederea respectării prevederilor referitoare la comunicarea scrisă, autorităţile administraţiei publice locale trebuie să dispună de angajaţi proprii suficienţi la număr şi competenţi din punct de vedere profesional, fie de resurse financiare pentru contractarea serviciilor unor traducători de specialitate.

    Deseori, persoanele angajate pe posturi care au atribuţii privind relaţii cu publicul trebuie să traducă şi cererile scrise, ceea ce, pe de o parte, implică un volum foarte mare de muncă pentru aceste persoane, iar pe de altă parte, pot rezulta traduceri neprofesionale, de calitate necorespunzătoare.

    Deoarece vreme îndelungată nu a existat posibilitatea utilizării limbii minorităţilor în sfera publică şi în administraţie, statutul acestor limbi a devenit inferior faţă de limba oficială, limbajul de specialitate juridic, administrativ, economic, tehnic etc. neputându-se dezvolta, drept pentru care lipseşte un jargon administrativ unitar al limbii maghiare din România care să aibă valoare de referinţă şi autoritate.

    Funcţionarii, deşi cunosc limba maghiară, nu dispun de cunoştinţe în domeniul jargonului administrativ, mai precis, incertitudinea lingvistică este semnificativă în rândul lor. Această "deficienţă" lingvistică de multe ori are ca rezultat traduceri brute, folosirea unor termeni perimaţi sau expresii preluate din limba majoritară. Din cauza traducerilor cuvânt cu cuvânt şi neprofesionale se nasc traduceri neadecvate, cu termeni uneori perimaţi folosiţi în mod aleatoriu, cu un limbaj greoi şi greu de urmărit.

    Deoarece nu există o tradiţie a textului administrativ în limba maghiară din România care să aibă autoritate, funcţionarii consideră că textele pe care le redactează în limba maghiară sunt inovaţii lingvistice. Au îndoieli dacă limbajul lor este corespunzător precizităţii limbajului din actele oficiale care comportă şi valenţe juridice. În asemenea condiţii, clienţii vorbitori de limba maghiară sunt şi mai nehotărâţi, asumându-şi folosirea limbii române pe care o consideră mai adecvată din punct de vedere al limbajului, cu toate că o înţeleg mai puţin.

    Ca urmare, deşi cantitativ nu se poate aprecia în mod exact, se poate presupune în mod justificat că la nivelul comunicării scrise cu autorităţile administraţiei publice locale utilizarea limbii maghiare rămâne mult în urma nivelului comunicării orale. Dacă impedimentele ivite în Secuime se manifestă într-un mediu complet maghiar, în prezenţa unor funcţionari a căror limbă maternă este limba română, pe lângă impedimentele de principiu se ivesc şi probleme practice, de comunicare în cadrul oficiului respectiv (ca să nu amintim eventualele atitudini naţionaliste).

     

    Descrierea proiectului

    În această abordare, consolidarea limbii maghiare scrise la nivelul administraţiei publice devine o necesitate.

    Deşi conform prevederilor legale citate există posibilitatea comunicării cu autorităţile publice în limba maghiară, în aşa fel încât răspunsul oficial să fie un act administrativ redactat în limba română, însoţit de traducerea în limba maghiară, şi cu toate că prevederile Cartei stipulează că punerea la dispoziţie a unor formulare în limbile minoritare (sau în versiuni bilingve) este obligaţia statului, în practică acestea nu s-au realizat. De aici şi faptul că în situaţiile în care se aplică totuşi prevederile legale, se folosesc în paralel şi în mod neunitar mai multe formulare.

    Iniţiativa noastră are ca scop asigurarea utilizării pe scară largă a limbii materne, nu numai la nivelul conversaţiei zilnice, ci şi la nivelul limbajul administrativ: prin punerea la dispoziţie a formularelor tipizate folosite în administraţia publică locală, într-o versiune bilingvă (română şi maghiară). Acest lucru ar contribui la aplicarea practică a principiilor şi reglementărilor prevăzute de actele normative, şi la realizarea egalităţii în drepturi, nu doar la nivel de teorie.

    Primul capitol al bazei de date conţine formularele cel mai des folosite în comunicarea cu unităţile administraţiei publice locale. După conţinut, formularele sunt grupate în treisprezece capitole, oferind astfel o gamă largă a problemelor cu care cetăţenii se pot adresa autorităţilor administraţiei publice locale.

    La cerere expresă, în partea a doua a proiectului punem la dispoziţie formularele utilizate de Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din subordinea consiliilor judeţene care se adresează persoanelor vârstnice şi celor cu handicap, traducerea acestora fiind deosebit de importantă pentru aceste categorii sociale.

    Al treilea capitol conţine formularele folosite de către ministere prin serviciile publice deconcentrate aflate în subordinea acestora. Pachetul conţine formularele propuse pentru acest scop de ministere (Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, respectiv de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale), la cererea Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Anumite formulare propuse spre traducere trebuie înaintate direct ministerului respectiv, şi nu unui serviciu public deconcentrat subordonat. Legislaţia română, însă, asigură folosirea limbii materne doar în relaţia cu serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, prevederea neaplicându-se instituţiilor centrale.  

    De asemenea, menţionăm că atât textul, cât şi forma tipizatelor au caracter orientativ, aprobarea acestora este de competenţa fiecărei instituţii.

    Proiectul s-a realizat în parteneriat cu Institutul Lingvistic Szabó T. Attila, formularele traduse în limba maghiară fiind corectate şi supervizate din punct de vedere lingvistic şi al terminologiei de prof. univ. dr. János Péntek şi lector univ. Benő Attila.